„Brăila are forma unui „evantai” ale cărui ramuri marginale coincid cu cheiul Dunării. România nu are un alt oraş mai nou şi mai occidental. Orientul nu mai este amintit decât printr-o veche moschee în centrul oraşului … Odinioară ruşii au sfinţit-o pentru religia ortodoxă … În juru-i se grupează marile prăvălii şi hotelurile moderne”.

André Bellesort, La Roumanie contemporaine, Paris, 1905.

 

„… pe o colină ridicată, în faţa înălţimilor fumurii ale Dobrogei, se desfăşură, în toată măreţia ei, Brăila, vechea Proilava, unul dintre cele mai frumoase oraşe ale ţării noastre. Turlele bisericilor strălucesc în razele dimineţii ca nişte globuri de cristal. Aici orizontul se lărgeşte, se luminează din toate părţile. Avem impresia că suntem pe Bosfor, la intrarea în Constantinopol. Dunărea îşi împreună braţele cu zgomot. Valurile stârnite de roata vaporului fug speriate în urma noastră şi se izbesc de maluri.

De pretutindeni de aud fluiere, sute de steaguri fâlfâie în aer, în faţa portului se înalţă o adevărată pădure de catarguri. De-a lungul cheului, şlepuri înşirate încarcă şi descarcă. Mii de braţe se mişcă în zorul de muncă al dimineţii. Movili de porumb se dau la lopată. Cărbuni, piatră, baloturi grele de mărfuri se azvârl huruind pe jgheaburi de lemn. Deasupra acestui furnicar de muncitori, pe dealul culcat de-a lungul Dunării, se ridică oraşul cu străzile lui largi şi drepte, cu grădini frumoase şi clădiri măreţe, care-i dau înfăţişarea unei capitale apusene.”

Al. Vlahuţă, Impresii despre Brăila notate în 1908.

 

„Brăila, cu populaţia ei de 90 mii locuitori, în care se cuprinde pe lângă elementul românesc şi un foarte mare număr de străini – greci, evrei, bulgari, turci, lipoveni, armeni, tătari, etc., – te atrage prin viaţa plină de varietate pe care ţi-o oferă.

Clădiri impunătoare, străzi drepte, bulevarde, parcuri, nimic nu-i lipseşte pentru a-i sa înfăţişarea unui oraş occidental, care păstrează însă şi o puternică nuanţă exotică. Dacă te opreşti cât de puţin timp la una din numeroasele şi adesea luxoasele cafenele brăilene, ai prilejul să auzi la mesele din jur crâmpeie din zeci de idiomuri europene şi mai ales orientale. Pentru un moment îţi vine să crezi că nu mai eşti într-un oraş românesc, limba noastră fiind pierdută din cuprinderea discuţiilor.

Centrul oraşului îl formează piaţa Sfinţii Arhangheli în mijlocul căreia se află biserica cu acelaşi nume, fostă pe vremuri geamie, dar transformată de ruşi în biserică creştină. Parcul unde se găseşte bustul împăratului Traian şi un mare ceasornic public e locul de întâlnire a lumii bune, care vine seara să se plimbe. „Plimbarea”, vorbind adevărat, constă în înconjurarea de zeci de ori a parcului, astfel că localnicii au ocazia să se întâlnească cu toţii, punând la cale sau discutând ultimele evenimente ale oraşului. Noul sosit nu are de ce să se plângă, această defilare în cerc dă prilejul să admire pe graţioasele brăilene, a căror frumuseţe e cu adevărat remarcabilă şi nu-i întrecută nici chiar de a bucureştencelor. Iar luxul pe care îl desfăşoară brăilencele, după câte mi s-a spus, constituie aproape o tradiţie în moravurile localnicelor, fiindcă din timpurile vechi se pomeneşte de felul cum vizitatorii erau uimiţi de bogăţia toaletelor.”

(Mihai Tican Rumano, Icoane dunărene, 1933.)

 

„Brăila era principalul oraş de export agricol al ţării şi marile firme de cereale din apus îşi aveau reprezentanţele lor prin clădirile şubrede înşirate pe malul Dunării. Ca în Congo sau la Aden, „birourile” lăsau impresia de contor colonial. „Firmele” făceau afaceri de miliarde, dar din calcul, din avariţie sau din dispreţ aveau sedii de mizerie. Cât despre „afacerile” propriu-zise, cele care nu se hotărau „sus” la birou, se tranşau pe străduţa din spate, zisă a „misitiilor”. Acolo, … stăpâneau grecii. Nu se auzea altă limbă. Până şi evreii, ca să-şi poată face acceptată prezenţa, ciripeau în idiomul foarte aproximativ „homeric”. Că nu se auzea altă limbă, este un fel de a spune, fiindcă, în fond, nu se auzea nimic. În asurzitoarea larmă a certurilor şi a târguielilor de tot soiul, singur timbrul se recomanda, în mod neîndoielnic, grecesc. …”

  1. Carandino, De la o zi la alta, 1979.

 

„Reîntoarcerile la Brăila însemnau reluarea vieţii de toate zilele, reînceperea şcolii şi a drumurilor mele spre aceasta … Dacă dimineaţa drumul spre ea era mai precipitat, din cauza deselor mele semiîntârzieri, … reîntoarcerile acasă erau lente, deconectate şi un mare prilej pentru mine de „lèche-vitrines” sau, mai pe româneşte, de zgâială în faţa vitrinelor… Minute întregi îmi pierdeam prin faţa celor de pe strada noastră … Eram fascinat de ceasornicele lui „Sercus”, de inelele cu mărgean, „pierre de lune” şi diamante de la „Spatzierer”, de tăvile şi serviciile de argint sau argintate ale vecinului „Schönfeld”, de căciulile de vidră şi vulpile argintii de la Bergher şi Berenstein, aşa cum nu-mi dezlipeam nasul de la vitrinele cu portocale întregi în sirop, aşezate în uriaşe recipiente de sticlă sau de la „marron-glacé”-urile şi glaselele de marţipan viu colorat ale elegantei cofetării „Andronic”…

Îmi plăcea tare mult să mă opresc la „Spatzierer”, ceasornicarul bijutier, al cărui magazin se afla numai la câteva case de locuinţa mea. Bătrânul ceasornicar, aşezat cu nevastă-sa în uşa prăvăliei pline de lungile pendule englezeşti, văzându-mă aproape zilnic adăstând în faţa vitrinelor sale, cunoscându-mă de când eram de-o şchioapă şi iubindu-mă, cu privire şoltică şi cu mieros glas negustoresc, mă întreba:

– Poate că domnul doreşte să cumpere ceva ? …

Devenisem prietenul tuturor negustorilor, de toate neamurile, de pe strada Regală, de la piaţetă până la bulevardul Cuza. Mă jucam cu câinele doberman din faţa blănăriei Berger, mâncam gratis delicioasele prăjituri de la cofetăria vecină a lui Papacanaris, unde eram „îndrăgostit” de nepoata lor din Grecia …, hoinăream cu Xenachis (băiatul băncii Hermes) …, colindam străzile şi dacă nu mă zgâiam curios la vitrine, atunci mă propteam timp îndelungat  în faţa afişelor şi le buchiseam.”

Mihai Berechet, 9 caiete albastre, 1983.

 

„ … Brăila, cetate de Bărăgan şi cetate de Dunăre, înfăţişează o alcătuire orăşenească proprie, viabilă şi românească … Oraşul acesta simetric, cu străzi drepte, ce se înlănţuie şi se despart parcă după legi geometrice, cu bulevarde largi şi simple, tăindu-l în diagonală de la o Dunăre la altă Dunăre, oraşul acesta pe al cărui plan copii de 8 ani descifrează, în clasa a doua primară, cea mai simplă geografie din lume, prezintă parcă în această geografie sumară a sa, schema unei inteligenţe şi a unei psihologii educată în sensul vieţii şi al acţiunii. S-ar spune că planul oraşului Brăila e reprezentarea grafică a spiritului despre care vorbim. O inteligenţă liniară şi disciplinată, o perfectă aptitudine de a trăi, o aplicare la obiect şi la viaţă. Oamenii care vin de la Brăila poartă în sensibilitatea lor semnele locului: calmul acelei câmpii fără dimensiuni şi tensiunea tulburătoare a portului. Pe linişte tradiţională, pământeană, ţărănească s-a grefat la Brăila o atmosferă de mobilitate şi de activism. E acolo o îmbinare de ritmuri: al Bărăganului şi al Dunării, al plugului rudimentar şi al marelui vapor de comerţ…”

(Mihail Sebastian, Brăila meridian al unei noi Românii, 1935)

 

„Grânarul ţării era portul, care execută oficiul de colector al cerealelor ce urmau să fie încărcate în vapoare şi transportate în ţările europene, importatoare ale bogatelor cereale româneşti.

De-a lungul cheiului, se înşirau unele lângă altele, nenumărate vapoare şi şlepuri, care descărcau tot felul de mărfuri destinate ţării întregi şi încărcau în schimb aurul grâului şi porumbului românesc.

Elevatoarele uriaşe care îşi întindeau puntea lor de fier deasupra cheiului, huruind din enormele macarale, ţipetele şi urletele sirenelor, ca şi vălmăşagul miilor de muncitori, care cărau în spinare saci grei de grâu sau porumb, dădeau portului un aspect de viaţă în continuă agitaţie şi ofereau privirilor un spectacol unic, o privelişte de homerică epopee a muncii…

Pe chei, cât vedeai cu ochii, era o masă nesfârşită de cereale, care în bătaia soarelui, părea pulbere sau grăunţe de aur; din loc în loc, cărau în spinare, în pântecele lacome ale şlepurilor şi vapoarelor, saci de cereale sau descărcau baloturi grele cu diferite mărfuri.

Căruţele formau nesfârşite coloane, iar sacii de grâu descărcaţi făceau să se înalţe movile enorme.

Uriaşa simfonie a muncii răsuna în port până seara când munca înceta, ca să înceapă a doua zi în zori, cu aceeaşi intensitate, cu acelaşi furnicar…”

(S. Semilian, Istoricul presei brăilene de la 1839 până la 1926, 1927.)

 

„O gară spaţioasă, bucşită de lume bine îmbrăcată, care se mişcă în toate părţile, în duduitul nerăbdător al trenurilor de marfă ce aşteaptă. O alee de bulevard se deschide în noapte, luminată slab, sub apăsarea unor balauri de nouri negri, de câteva felinare de petrol care nu se prea potrivesc cu frumosul pavagiu, unic în România, pe care lunecă liniştit roatele birjei mânată de un urât birjar cu şapca pe ceafă.

Ai crede că la capătul acestei dumbrăvi îngrijite … se deschid stradele largi, cu case înalte, egale în bogăţie, pe care le cunoşteam de înainte, prin faimă, ale Brăilei comerciale…Vezi mici căsuţe, cârciumi dese, dar nu şi frumoase, maidane, multe maidane, ce e drept, îngrădite.

Iată însă că zidurile se îndesesc, se înalţă de amândouă părţile stradelor largi. Tramvaie electrice lunecă scăpărând pe şine. Apoi linia de palate se mântuie într-o piaţă care este miezul Brăilei.

Nici-un oraş din România n-are o astfel de piaţă, şi ea-şi află cu greu păreche chiar în centrele Apusului. În mijloc e un parc desăvârşit întreţinut, care se desface la acest ceas de noapte, subt cerul mânios, în lumina felinarelor ce clipesc slab, ca o masă întunecată. Drumuri o străbat în toate sensurile, şi o înconjură strade neobişnuit de largi, alcătuind un dreptunghi. Clădiri înalte, unele deosebit de monumentale, ca Teatrul Ralli, Otelul Francez, formează zidurile care domină, pe când strade lungi îşi înfundă, în sus, în jos, în stânga, liniile de lumini; cafenelele, cofetăriile, tutungeriile, prăvăliile de stofe, de brânzeturi, de haine, de pălării, librăriile au încă vitrinele lor luminate: cumpărătorii şi clienţii sunt români, greci, italieni ba chiar olandezi din Rotterdam, care cer în franţuzeşte şi englezeşte cărţi poştale cu vederi din Brăila şi lipesc pe ele, cu deosebită plăcere, mărci poştale cu chipul Regelui Carol. “

(Nicolae Iorga, Din trecutul istoric al oraşului Brăila, Editura “Istros” a Muzeului Brăilei, 2000)

 

“ În fiecare an, în epoca recoltelor, România îmbelşugată de porumb şi grâu, revarsă aceste produse pe malurile Dunării.

Din toate colţurile Munteniei şi Moldovei pleacă convoiuri de cereale. Gările sunt tixite de cereale. De pe malurile fluviului se ridică o pulbere fină de grâu ca şi din ariile unde secerătorii treieră recolta.

Cutreierând ogoarele româneşti, am prins o mare dragoste de această ţară plină de belşug. Am simţit plăcerea savuroasă de a sfărâma între degetele mele un bulgăre de pamânt lucitor. Iar sacii umpluţi sub ochii mei, saci care conţineau rodul acestor stepe fertile, i-am regăsit către orele cinci dimineaţa în gara Brăila, în mijlocul unei câmpii verzi întretăiată de brazde negre şi învăluită de un cer albastru, încins de un reflex auriu.

Sacii sosiseră în cursul nopţii şi cum ei urmau să se odihnească până la orele 9 dimineaţa am avut timpul de a vizita oraşul.

Brăila este unul din aceste teatre obscure unde se joacă eterna comedie a căderii imperiilor. Turcii au fost măturaţi din ţară: ei n-au rămas decât ca corăbieri, puţini la număr şi mediocri, ale căror caice despică, cu prora lor ascuţită, apele turburi ale Dunării. Însă Brăila s-a ridicat importantă, italienii au acaparat comerţul cu cereale, apoi grecii veniră peste italieni şi-i înlocuiră; mai târziu, evreii veniră peste greci; şi astăzi, evreii ei înşişi au de luptat contra românilor transilvăneni…

Aceste neamuri de oameni au evoluat în linişte în jurul sacilor de grâu. N-au fost nici bătălii, nici riscuri, nici sgomote, nici injurii …”

(André Bellessort, La Roumanie contemporaine, Paris, 1905 – fragment tradus de Gh.T. Marinescu, “Analele Brăilei”, 1/1939)